La margine de crâng pe-o rămurică,
Ascuns de a vrăjmaşilor privire,
Stătea cândva un pui de rândunică
Cu chipul strălucind de fericire.

Prin cântul lui de-o frumuseţe rară,
Din ceasul când în crâng se-arată zorii,
Şi până-n ceasul cel târziu de seară,
Înveselea micuţul trecătorii.

Însă din baltă broasca urâcioasă
Îi puse rândunicii o-ntrebare:
- Auzi, fiinţă gingaşă, frumoasă,
Cum poţi să cânţi cu-atâta-nflăcărare?

Tu chiar nu ştii că vara-ncântătoare,
Cu tot ce vezi acum în jur va trece?
Belşugul de verdeaţă şi mâncare
Îl va acoperi zăpada rece.

Şi norii negrii vor închide cerul,
Dezlănţuind în codrul des furtuna,
Tu nu vei izbuti să lupţi cu gerul
Şi vei muri, sfârşind pe totdeauna.

Când auzi sărmana rândunică,
S-a întristat şi-a încetat să cânte...
Căci inima i s-a umplut de frică
Văzând pericolul ce-i stă de-acum 'nainte.

Şi cum stătea ea tristă pe crenguţă
Gândind la iarna crudă care vine,
O altă rândunică bunicuţă
O întrebă: - Drăguţo, ce-i cu tine?

- Mi-e teamă, simt adânc fiorul rece
Că-mi spuse astăzi broasca urâcioasă
Cum că al verii timp frumos va trece
Şi va veni o iarnă nemiloasă.

- Aşa-i... răspunse rândunica mamă.
O iarnă va veni cu siguranţă...
Dar nu fii tristă, să nu-ţi fie teamă!
Că pentru noi există o speranţă.

Nainte de-a veni iarna cumplită,
Va fi o toamnă blândă, răcoroasă,
Când vom zbura spre-o ţară liniştită
Cu hrană din belşug şi mai frumoasă.

Când auzi micuţa rândunică
Ce-i spuse surioara ei mai mare,
A început să cânte fără frică,
Plutind în zbor sub razele de soare.

Eşti disperat? Ai faţa întristată?
Ai stat cumva la sfat cu "mama broască"
Şi nu mai poţi să cânţi cu-nflăcărare
Cum Îl lăudai pe Domnul altădată?

Nu te lăsa învins de necredinţă
Şi amăgit de voci înşelătoare,
Că-n faţa unei ierni ce ameninţă,
Va fi o toamnă blândă, salvatoare...

Când vom zbura în zări cu cei ce zboară
Pe-ale credinţei aripi minunate,
Spre locul unde-i veşnic primăvară,
În “Minunata veşnică cetate”.